Context (1949-1958)

Simone de BeauvoirIn 1949 scriitoarea franceza Simone de Beauvoir publica lucrarea Al doilea sex, o carte despre istoria opresiunii femeii de-a lungul secolelor si in care descria tipologiile feminine modelate de traditia patriarhala a societatii ce a mentinut femeia intr-o pozitie de inferioritate. Cel mai important lucru pe care aceasta lucrare il evidentia era diferenta dintre sexul femeii (asa cum se forma la nastere) si identitatea sa sexuala, capatata in urma educatiei si constrangerilor societatii. Ea sustinea ca identitatea sexuala se obtine in timp, adica o persoana devine femeie si nu se naste femeie. Cartea a fost publicata relativ repede in Statele Unite in 1953, insa traducatorul ei avea doar cunostinte de baza in limba franceza si ca urmare adaptarea in limba engleza a fost criticata pentru o traducere defectuoasa care a pervertit mesajul original al autoarei. Cu toate acestea, lucrarea, de mare amploare, a stat la baza miscarii feministe din anii ce au urmat.

Dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial, in Statele Unite media de varsta a tinerilor casatoriti a scazut la 20 de ani pentru femei si 21 de ani pentru barbati. Ca urmare, anii imediat urmatori au inceput sa cunoasca o crestere a natalitatii numita perioada baby-boom, perioada ce a culminat in 1949 si care s-a mentinut aproape un deceniu. Astfel, numarul mediu de copii per familie a ajuns la 3. Acest lucru a dus la o crestere a nevoilor materiale si implicit a facut ca economia americana sa creasca vertiginos dupa anii grei ai razboiului. Triumful capitalismului si societatea de consum incurajau acum viata de familie patriarhala, in care femeii ii ramasesera doar atributii domestice, iar televiziunea si mass-media in general promovau rolul femeii de mama si sotie ideala.

Totusi, atat in Statele Unite cat si in tarile europene afectate de razboi, femeile incepusera sa isi ceara drepturile, ele motivand aceste cereri cu rolul pe care l-au jucat alaturi de barbati in economia de razboi si pe front, fie ca muncitoare in fabricile de razboi, fie in primele linii ale frontului ca infirmiere. Prima miscare feminista de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX reusise sa aduca femeilor dreptul la vot si dreptul de proprietate, insa cea de-a doua miscare feminista pornita la sfarsitul anilor ‘50 isi propunea sa inlature inechitatile de facto: femeile erau inca ingradite de inechitati legale si puneau in discutie dreptul la un loc munca, plata egala cu barbatii, drepturile sexuale si in principal drepturile de reproducere. La aceasta miscare feminista au contribuit in mare masura si revistele pentru femei din acei ani, starurile de film si femeile de afaceri care militau pentru drepturile femeilor dintr-o pozitie de influenta. Acesta a fost si cazul lui Helen Gurley Brown, o publicista si femeie de afaceri americana, ce milita pentru libertatea sexuala a femeii. In 1962 publicase cartea Sex and The Single Girl (exact, cu aproape 50 de ani inainte de Sex and The City!), un ghid al femeii celibatare in relatia cu barbatii, in cariera, moda si sex si in general pentru obtinerea independentei financiare. In 1965, dupa numirea la conducerea revistei The Cosmopolitan, va transforma revista dintr-o revista premium dedicata familiei (subiecte care o dusesera in declin) intr-o revista dedicata femeii. In 1967 revista va fi redenumita Cosmopolitan si va adopta politica de a publica pe coperta tinere modele in vestimentatie sumara, de regula bikini. Mesajul pe care Brown dorea sa il transmita tututor femeilor era ca barbatul ar trebui sa completeze viata unei femei si nu sa o conduca.

Statele Unite si Marea Britanie au fost tarile in care miscarea feminista a fost purtata cu cel mai mare succes si ea a fost un exemplu pentru activistele altor tari. In 1960 FDA aproba pilula contraceptiva, iar in 1960 J. F. Kennedy introducea in platforma sa electorala ca punct principal obtinerea de drepturi egale cu barbatii pentru femei, lucru ce se concretizeaza, dupa alegerea sa ca presedinte, in numirea unor femei in administratie. Printre acestea s-a numarat si Esther Peterson care va deveni presedinta Biroului pentru Femei, pozitie din care va reusi sa creeze Comisia Prezidentiala pentru Statutul Femeii si sa joace un rol important in aprobarea Actului pentru Plata Egala din 1963.

Bravo nr. 1In acest timp, in Europa se creau conditiile ce vor conduce la coagularea miscarii ye-ye. In 1956 apare in Germania revista-magazin Bravo, la initiativa editorialistului Peter Boenisch. Deviza publicatiei era “revista cu inima tanara” si la inceput era un magazin pentru prezentarea programului tv si cinematografic. Ea va deveni imediat una din cele mai influente reviste de limba germana abordand subiecte despre muzica, topuri muzicale, vedete de film dar si articole pentru tineret, in special de consiliere sexuala. In 1965 revista va incepe sa promoveze tinere adolescente in cadrul rubricii Bravo Girls cu ocazia concursului International Teen Princess din Chicago. Tanara care era selectionata in cadrul unui concurs anual aparea pe coperta si avea parte de un pictorial dedicat in cadrul revistei.

Bravo 1959In 1959 revista creeaza o noua sectiune destinata starurilor. Prima aparitie in galeria starurilor va fi dedicata actritei franceze Brigitte Bardot, care in 1956 pusese pe jar barbatii in filmul lui Roger Vadim ”.. si Dumnezeu a creat femeia”, film care i-a creat o aura de femeie fatala. Filmul i-a adus si faima lui Roger Vadim care debutase cu aceasta ocazie ca regizor. Vadim, care la acea vreme era casatorit cu Bardot, a fost cel care a reusit sa puna in valoarea senzualitatea si sexualitatea ei. El va ramane unul din promoterii sex-simbolurilor in cinematografie, reusind in acelasi timp sa seduca sau sa se casatoreasca cu cateva dintre ele, printre care: Anette Vadim, Catherine Deneuve si Jane Fonda.

ChouchouIn octombrie 1959 Daniel Filipacchi si Frank Tenot, doi producatori radio de emisiuni de jazz vor lansa o emisiune intitulata Salut les copains! (in traducere aproximativa Salut, prieteni!). Emisiunea era inspirata dupa emisiunile muzicale radiofonice americane (Dick Clark's American Bandstand) si aborda aceeasi schema de succes: invitarea unor formatii si interpreti binecunoscuti pentru spectacole radiofonice live si promovarea de noi artisti. Printre debutanti se numara si Johnny Hallyday, care va deveni o emblema nationala a Frantei, fiind numit Elvisul francez, datorita faptului ca copia stilul muzical, vestimentatia si freza starului american. Cea mai apreciata rubrica a spectacolului radiofonic devenise rubrica Le chouchou de la semaine (in traducere libera Gagica saptamanii, dar care era un joc de cuvinte, Chouchou fiind si mascota emisiunii) in care erau promovate tinere cantarete franceze care interpretau versiuni in limba franceza ale unor hituri americane sau britanice, lucru care inevitabil le aducea in atentia publicului si le propulsau din anonimat in pozitia de soliste ale momentului. Denumirea de muzica ye-ye venea chiar din onomatopeea yeah yeah prezenta in refrenul melodiilor beat ale artistilor de limba engleza.
Emisiunea Salut les copains! va aduna un grup de cantareti francezi care vor constitui nucleul generatiei ye-ye. Intr-un fel, aceasta va deveni un fel de cenaclu al muzicii beat franceze, care va inspira la randul lui aparitia unor emisiuni tv americane si britanice de acelasi gen.

Citind despre aceste emisiuni radio nu mi-am putut retine surprinderea vazand asemanarile clare dintre ele si cenaclul romanesc Flacara, infiintat la inceputul anilor ‘70 in Romania. In fond tiparul era acelasi, consolidarea generatiei tinere in jurul unui curent muzical care sa ii solidarizeze si care sa le ofere exemple si modele de urmat. Daca in cazul francez, american si britanic scopul era unul social (emancipare) si economic (consumerism), in Romania scopul era evident unul ideologic si de controlare a maselor tinere. Chiar si sloganul cenaclului Te salut, generatie in blugi! aduce intrucatva cu sloganul emisiunii franceze.
De asemenea nu ma pot abtine sa nu ma gandesc la revista Salut! lansata de Ion Cristoiu si George Mihaita in toamna lui 1990, care era inspirata mai mult dupa modelul revistei Salut les copains!. Desi oficial revista Salut! a copiat formatul de succes al revistei Bravo, ea a imprumutat idei si din formatul revistei frantuzesti.