Dve gitari este un cantec tiganesc rus ce are o vechime de peste 150 de ani. Partitura muzicala a fost scrisa de compozitorul rus Ivan Vasiliev (1810-1870) pe versurile poetului Apollon Grigoriev (1822-1864). La acea vreme Vasiliev conducea unul dintre cele mai faimoase coruri tiganesti din Rusia. Aceste coruri tiganesti erau foarte apreciate de aristocratia rusa, astfel ca restaurantele renumite angajau cantareti si dansatori rromi pentru a distra protipendada. Grigoriev a scris versurile dupa ce a asistat la unul din spectacolele lui Vasiliev si, inspirat de cantecele de chitara ale solistilor, a compus un poem pe care l-a intitulat Цыганская Венгерка (Tigancusa maghiara). Poemul a fost publicat in 1857 in periodicul "Сын отечества" (Fiul Patriei) din Sankt-Petersburg. Este incerta data la care Vasiliev a pus acest poem pe muzica, el fiind publicat in 1912 in doua variante: una la editura lui S. Ya. Yambor din Moscova, cu o varianta folclorica a poemului lui Grigoriev, unde se mentioneaza ca melodia ar fi castigat Marele Premiu din Roma (Rome Grand Prix, un premiul acordat de Franta in domeniul artelor), desi premiul i-a fost acordat lui Paul Paray in acel an; a doua varianta a fost publicata tot in 1912 de editura Evterpa din Sankt-Petersburg.

Desi cantecul are un compozitor si un textier cunoscuti, cantecul a devenit ulterior asimilat folclorului tiganesc si a capatat titlul Две Гитары pentru ca el se refera la chitarile rusesti cu 7 corzi (семиструнная гитара) cunoscute si ca chitari tiganesti, fabricate in Rusia incepand cu sfarsitul secolului al XVIII-lea si care au fost populare in muzica rusa pana spre sfarsitul anilor '60 ai secolul XX. Acum sunt rar folosite, ele devenind instrumentul preferat al interpretilor rusi de muzica barda (similara muzicii folk) precum au fost Vladimir Visotki, Alexander Gradsky, Evgheni Kliacikin sau Serghei Nikitin, foarte populari in perioada sovietica.

Cu timpul, interpretii cantecului au schimbat versurile dupa bunul plac, astfel ca multe din ele devenisera prea obscene ca sa poata fi difuzate la posturile de radio sovietice. Acest lucru s-a schimbat radical atunci cand bardul Vladimir Visotky a compus propriile versuri, iar varianta lui a devenit cea mai populara. In strainatate, cantecul era interpretat in special in restaurantele rusesti, cea mai cunoscuta versiune a cantecului fiind la acea vreme cea a muzicianului de etnie roma Aliosa Dimitrievici (1913-1986) care a servit ca inspiratie atat lui Visotky cat si lui Aznavour, care ulterior a compus varianta in limba franceza a cantecului sub titlu Les deux guitares.

Practic in acest moment cantecul a devenit cunoscut sub atatea titluri incat este greu sa il mai identifici dupa versuri sau dupa titlu, ci mai degraba dupa acordurile inconfundabile. De asemenea cantecul este acum interpretat atat la chitara cat si acordeon sau vioara. Partea de pizzicato a cantecului nu a fost insa parte din el initial, aparand mai tarziu, ca o improvizatie a lui Harry Horlick, pe care acesta a folosit-o ca tema a spectacolului radio al ansambului tiganesc A & P intre 1922 si 1937 in ora de divertisment a postului de radio Atlantic and Pacific. Horlick a sustinut apoi ca improvizatia a fost compusa de el si chitaristul rus Sasha Makarov, un tarist refugiat in Statele Unite. Aceasta improvizatie nu a fost publicata pana in 1925 cand a fost depusa cererea de drepturi de autor de casa de partituri muzicale "Carl Fisher Music" din New York, care a intitulat-o Two guitars.

Cantecul a devenit un big band standard in perioada postbelica fiind reluat de numeroase big band-uri americane ca cele ale lui Wayne King, Werner Müller sau Richard Hayman (aranjatorul muzical al binecunoscutei Boston Pops Orchestra timp de 50 de ani), dar si de muzicieni renumiti ca Paolo Mantovani, Al Caiola, Dick Kesner, Francis Goya, Hugo Montenegro, James Last sau Paul Mauriat.

Aceasta este varianta popularizata de Aliosa Dimitrievici cantata in 1967 in duet cu Yul Bryner, un actor american binecunoscut, de origine rusa:

Enjoy!