Filmul West Side Story este o adaptare cinematografica dupa musicalul cu acelasi titlu scris de Arthur Laurents, pe muzica lui Leonardo Bernstein si versurile lui Stephen Sondheim. Scenariul lui Laurents este bazat pe tragedia Romeo si Julieta a lui William Shakespeare, dar el este mai mult de atat. Povestirea este plasata in New York City la mijlocul anilor '50 si ilustreaza rivalitatea dintre doua bande de tineri, The Jets (americani) si The Sharks (portoricani). Initial, cand producatorul de teatru Jerome Robbins l-a contactat pe Laurents pentru a scrie o adaptare dupa Romeo si Julieta, acesta si-a intitulat piesa East-Side Story, in care un tinar catolic se indragosteste de o tinara evreica, iar subiectul era centrat pe antisemitismul bandei de tineri catolici fata de evrei. Bernstein si Robbins s-au aratat interesati, dar dupa ce a terminat de scris scenariul in 1950, Laurents si-a dat seama ca temele muzicale fusesera deja acoperite in comedia Abie's Irish Rose de la inceputul anilor '20. Dupa ce Laurents a renuntat la proiect, cei trei si-au vazut fiecare de drumul lor, iar piesa a ramas in asteptare timp de 5 ani.

In 1955 producatorul de teatru Martin Gabel il angajeaza pe Laurents sa scrie o adaptare dupa nuvela Serenade a lui James Mallahan Cain, iar Laurents ii coopteaza pe Bernstein si Robbins. Intre timp, Gabel ii face cunostinta cu textierul Stephen Sondheim. Subiectul se va schimba, caci la acea vreme ciocnirile dintre bandele juvenile tineau primele pagini ale ziarelor, iar rata imigratiei portoricanilor in New York cunostea o crestere vertiginoasa. Astfel, Laurents a considerat ca ar fi mai potrivit sa isi plaseze piesa in Harlem, iar Robbins a fost incantat de ideea unui musical cu ritmuri latino. Desi Laurents nu a fost incantat de Stephen Sondheim la auditiile preliminare pentru coloana sonora, el a trebuit sa apeleze la acest deoarece echipa Betty Comden si Adolph Green pe care o alesese Robbins erau implicati in productia pentru filmul Peter Pan (1960).

Laurents a urmarit indeaproape povestea Romeo si Julietei dar a decis sa renunte la cateva detalii legate de familiile personajelor principale si la suicidul Julietei. Dupa mai multe modificari in scenariu si dupa revizuirea ordinii si textelor melodiilor, in special pentru ca unele cuvinte erau considerate prea elevate pentru educatia personajelor, spectacolul a fost definitivat in 1956. Primele auditii cu public au esuat in strangerea fondurilor cu doua luni inainte de inceperea repetitiilor din primavara lui 1957 si producatorul Cheryl Crawford s-a retras din proiect. Din fericire Sondheim a reusit sa il convinga pe prietenul sau, producatorul Harold Prince, sa se implice in realizarea spectacolului. Prince a inceput prin taierea bugetului si strangerea banilor necesari. Din acest motiv, Robbins care nu vrusese initial sa faca coreografia a fost oarecum nevoit sa accepte conditiile lui Prince. Premiera spectacolului pe Broadway a avut loc in septembrie 1957. Laurents ar fi dorit ca James Dean sa preia rolul personajului principal Tony, dar acesta a decedat cu citeva luni inainte de finalizarea scenariului, in timp ce Robert Wise, unul din regizori, ar fi vrut ca Tony sa fie jucat de Elvis Presley. Rolul Mariei i-a fost oferit Audrey Hepburn dar aceasta era insarcinata la acea vreme si a refuzat. Printre actorii distributiei originale se aflau Larry Kert (Tony), Carol Lawrence (Maria), Chita Rivera (Anita) si Elizabeth Taylor (Francesca). Cei mai multi dintre ei au fost respinsi la auditia pentru film deoarece fie erau prea in varsta pentru a juca rolul adolescentilor, fie nu erau fotogenici.

Filmul a fost lansat in octombrie 1961 si ii avea in distributie pe Natalie Wood (Maria), Richard Beymer (Tony), Rita Moreno (Anita), Russ Tamblyn (Riff) si Eliot Feld (Baby John) si citiva actori din distributia originala: David Winters (A-Rab), Tony Mordente (Action), Carole D'Andrea (Velma), William Bramley (Krupke) si Tommy Abbott (Gee-Tar). Vocile lui Natalie Wood si Richard Beymer au fost dublate de Marni Nixon respectiv Jimmy Bryant. Betty Wand a dublat-o pe Rita Moreno (Anita) deoarece vocea acesteia nu se incadra in gama in care erau cantate melodiile. Ward a intentat ulterior proces pentru obtinerea unei parti din incasarile albumului filmului, disputa fiind solutionata in final in afara tribunalului. Marni Nixon a considerat ca si ea merita o parte din veniturile coloanei sonore. In semn de solidaritate cu Nixon, care ii era colega la Filarmonica din New York, Leonard Bernstein a fost de acord sa ii cedeze un sfert din propriile sale venituri.

Pentru mentinerea tensiunii intre membrii bandelor rivale din film, echipa lui Robbins i-a tinut pe actori in camere separate si i-a incurajat sa se tachineze reciproc pentru crearea atmosferei propice filmarilor. S-au petrecut si cateva incidente pe platou: Eliot Feld a lesinat si a fost internat cu pneumonie din cauza filmarilor extenuante din timpul melodiei Cool si Betty Wand si Rita Moreno au racit, iar Marni Nixon a fost nevoita sa cante pe doua voci, atat pentru dublajul Nataliei Wood cat si pentru dublajul Ritei Moreno. In scena in care banda celor de la The Jets o agreseaza pe Anita (Rita Moreno), aceasta aproape ca a izbucnit in plans amintindu-si de momentele cand a fost violata in copilarie. Echipa de filmare a trebuit sa se opreasca imediat si sa o linisteasca. Scena pentru melodia Cool a fost atat de epuizanta pentru actori incat dupa terminarea ei actorii si-au ars ritualic genuncherele de fericire ca s-a terminat. Natalie Wood a purtat pe parcursul productiei o bratara care sa ii ascunda bandajul de la rana incheieturii, pe care o capatase in timpul unei scene din The Green Promise (1949) cand a cazut de pe un pod in timpul unei furtuni. Aceasta bratara va deveni o semnatura personala a actritei in toate filmele in care va juca.

Versurile melodiei America au fost schimbate din cauza standardelor cenzurii pentru ca faceau aluzii sexuale si aprecieri defaimatoare la adresa portoricanilor, iar cele din Gee, Officer Krupke pentru ca foloseau jargonul. Gee, Officer Krupke a fost interzis la difuzare de postul de radio BBC din cauza referintelor la consumul de droguri si ambiguitate sexuala. Cu toate acestea, coloana sonora a filmului a devenit cel mai bine vandut album cu muzica de film de la acea vreme. In 1962 filmul avea sa castige 10 premii Oscar printre care Cel mai bun sunet, Cea mai buna imagine, Cea mai buna muzica de film, Cel mai bun design al unui film color. Din pacate nici Natalie Wood nici Richard Beymer nu au castigat vreun Oscar pentru rol principal, dar, in schimb, Rita Moreno si George Chakiris au castigat Oscarul pentru Cel mai bun rol secundar. Pentru prima data in istoria decernarii Oscarului premiul pentru Cea mai buna regie a fost acordat celor doi regizori ai filmului, Jerome Robbins si Robert Wise, stabilind un record ce va doborat de abia 46 de ani mai tirziu de filmul No country for old men (2007). In acelasi timp a devenit cel mai premiat musical din istorie, reusind sa devanseze musicalul Gigi (1958) care obtinuse noua Oscaruri.

Sper ca aceasta cutiuta sa fie o amintire placuta pentru cei care au vazut filmul West Side Story si sa faca o buna impresie celor care inca nu l-au vazut, dar care cu siguranta vor fi impresionati de muzica si interpretarea melodiilor din aceasta lista.

Enjoy!