Termenul de italo-disco a aparut prima data in 1983 si se referea, la momentul aparitiei lui, la muzica electronica cu influente disco a catorva artisti germani si italieni de la inceputul anilor '80. Muzica italo-disco a fost una din primele forme de muzica electronica de dans si a evoluat incepand cu anii '70, reusind sa intre in atentia publicului in anul 1983, o data cu aparitia megamixului produs de casa de discuri ZYX Music.

Dupa intrarea muzicii disco in dizgratie, aceasta a intrat intr-un proces de reinventare, in special datorita unor patroni de cluburi americani ce au sprijinit citiva DJ inventivi. Acestia au introdus sintetizatoare, samplere si drum-machines dezvoltand un nou gen muzical. In Statele Unite disco-ul a evoluat in stilul disco-rap (ulterior asimilat stilului hip-hop) si electro, in timp ce in Europa, unde muzica disco era in voga, aceasta isi pastra in mare parte specificul aparte sub denumirea de euro-disco.

Totusi, in Italia, aflata intr-o criza sociala si politica in anii '60-'80 (Anni di piombo), importul de muzica de peste ocean incepea sa scada dramatic din cauza faptului ca lira italiana se depreciase in raport cu dolarul. Ca urmare, cateva case de discuri italiene au inceput sa produca propria muzica pentru a supravietui, iar instrumentistii si dj-ii de studio italieni, nu au avut de ales si au inceput sa creeze muzica folosind ritmuri disco si funk, experimentand cu sintetizatoarele, drum-machines, vocodere (voice encodere) si computere, avand ca ghid propriile urechi si fiind manati de propria placere, in timp ce incercau sa ghiceasca si gusturile publicului. Astfel, a aparut un nou gen muzical cu specific italian, care avea totusi un public restrans, multe dintre casele de productie italiene fiind prea mici pentru a produce discuri in tiraje mari, de aceea multe dintre inregistrarile italo-disco din perioada de inceput sunt foarte rare. La inceput, noul stil muzical a capatat denumirea de spaghetti-dance, dar aceasta denumire fiind prosteasca era greu de marketat. Totusi, stilul a inceput sa intre in atentia publicului in primii ani ai deceniului opt, odata cu melodia Masterpiece a lui Gazebo (1982) si Dolce vita a lui Ryan Paris (1983). Atat Gazebo (pe numele adevarat Paul Mazzolini) cat si Ryan Paris (Fabio Roscioli) erau cantareti italieni, iar cantecele lor erau scrise si aranjate de Pierluigi Giombini, unul dintre compozitorii italieni care au pus bazele muzicii italo-disco (el este cel care a compus si Masterpiece - pe versuri de Paul Peter Micioni - si Dolce vita - pe versurile lui Gazebo, dar si I like Chopin - tot pe versurile lui Gazebo).

In 1984, Bernhard Mikulski, un producator german (care infiintase casa de discuri ZYX Music in 1971) lanseaza o compilatie de hituri spaghetti-dance si foloseste pe coperta denumirea de italo-disco, termen care va prinde imediat. Coperta compilatiei era decorata cu logoul Italo-Disco in culorile steagului italian, logo care va ramane si el ca referinta pentru fanii genului.

Multi alti artisti italieni, germani sau olandezi au inceput sa promoveze muzica italo-disco, uneori folosind nume imprumutate din limba engleza pentru brandul personal: Den Harrow (Stefano Zandri), Joe Yellow (Domenico Ricchini), Fancy (Manfred Alois Segieth), F.R. David (Elli Robert Fitoussi), etc (pentru cei interesati, puteti afla mai multe aici). Din pacate, versurile cantecelor italo-disco erau un element secundar, ele avand mai degraba rolul de a accentua linia melodica, iar artistii care interpretau melodiile aveau foarte rar cunostinte de limba engleza. De aceea multe dintre ele aveau versuri puerile sau care nu aveau nici un sens. O trasatura specifica a multor hituri era o parte vocala ce poate fi transcrisa onomatopeic ca "oh woah oh". Cu toate acestea muzica italo-disco a prins in multe tari din Europa Centrala si de Est, Rusia, Canada si Japonia. Cazul Japoniei este unul special, unde muzica italo-disco a continuat sa fie produsa cu foarte mult succes si cu unele modificari sub numele de eurobeat, dar despre acest gen voi vorbi cu alta ocazie.

In restul tarilor europene ca Franta, Marea Britanie sau Spania genul a prins foarte putin spre deloc. Franta a fost una din tarile in care muzica pop si rock difuzate la radio in acea vreme era greu de detronat de casele de discuri minore din Italia. In Marea Britanie totusi, italo-disco a avut un ecou in special in muzica formatiei Pet Shop Boys. Alti artisti care au fost influentati intr-o oarecare masura de italo-disco au fost Kraftwerk, Telex, Alphaville, A-Ha, Michael Cretu (Sandra). In Germania, unul dintre promoterii acestui gen a fost Dieter Bohlen, atat prin trupele din care a facut parte (Blue System, Modern Talking) cat si prin alti artisti produsi de el (C. C. Catch).

Ma opresc momentan aici pentru ca voi reveni asupra acestui subiect si cu alte volume in care voi rememora istoria muzicii italo-disco.

Enjoy!