The Cure este o formatie care a luat fiinta in 1976 in orasul Crawley din West Sussex (Anglia). Formatia a avut de-a lungul anilor mai multi membri, dar singurul membru constant a ramas Robert Smith, liderul vocal si principalul compozitor al The Cure. Smith (chitara) este si unul din membri fondatori, alaturi de Porl Thompson (chitara solo), Michael Dempsey (chitara bass) si Lawrence Andrew "Lol" Tolhurst (tobe). In 1976, Smith si Dempsey au format trupa The Obelisk (impreuna cu Marc Ceccagno si Alan Hill), apoi Malice (impreuna cu Marc Ceccagno si Laurence Tolhurst) si stilul muzical pe care il abordau era punk rock, interpretand cover-uri dupa David Bowie si Jimi Hendrix. In 1977, Ceccagno a parasit Malice pentru a forma o trupa noua de jazz-rock, iar la scurt timp dupa plecarea lui trupa a fost intitulata Easy Cure si Porl Thompson (chitara solo) i-a luat locul lui Ceccagno. Atat Malice, cat si noua trupa Easy Cure au cautat fara succes vocalisti, pentru ca, in final, Robert Smith sa isi asume acest rol in 1977.

Dupa ce a castigat un concurs de talente, Easy Cure a semnat un contract cu casa de discuri Hansa Records. Desi formatia a inregistrat cateva piese in baza contractului cu Hansa Records, nici una din ele nu a fost lansata vreodata. Neintelegerile dintre Easy Cure si casa de discuri au fost in final solutionate prin anularea contractului, in special pentru ca Hansa Records voia sa ii foloseasca pentru a crea o trupa de adolescenti care sa interpreteze cover-uri, lucru pe care cei patru tineri l-au refuzat. Porl Thompson a parasit formatia si trio-ul ramas si-a luat numele The Cure. In 1978, The Cure lanseaza primul single, Killing an Arab, compus de Robert Smith, dupa subiectul nuvelei The Stranger scrisa de Albert Camus. Melodia a starnit controverse aprinse fiindca titlul ei avea un titlu aparent rasist, de aceea pe coperta single-ului a fost lipita o eticheta care nega conotatiile rasiste. Debutul formatiei a fost primit cu note bune de criticii muzicali. Genul muzical abordat de The Cure se incadra la acea vreme in miscarea post-punk care luase nastere dupa decaderea genului punk (mijlocul anilor '70). Stilurile abordate de artistii post-punk au variat foarte mult, cele mai multe din ele avand legatura cu rock-ul. In aceasta perioada au aparut cateva tendinte muzicale popularizate de trupe legendare, cea mai importanta dintre ele fiind rock-ul gotic, reprezentat de Siouxsie and The Banshees, Cocteau Twins, Bauhaus sau Dead Can Dance. The Cure s-au inscris initial si ei pe cursul rock-ului gotic, fiind printre pionierii acestui gen.

In 1979, formatia lanseaza primul album, intitulat Three Imaginary Boys. Robert Smith recunoaste ca nu a fost foarte incantat de calitatea materialului audio, dar acest lucru este explicabil fiindca nici unul dintre ei nu avea foarte multa experienta cu inregistrarile de studio. In al doilea rand, criticii considerau albumul superficial, cu toate acestea, cel de-al doilea single, Boys Don't Cry, a ajuns pina pe pozitia 22 in UK Singles Chart. La scurt timp dupa lansare, The Cure a pornit intr-un turneu muzical in care cantau in deschiderea concertelor Siouxsie and The Banshees. Turneul a fost epuizant pentru Smith care a fost nevoit sa cante la chitara si pentru The Banshees dupa ce chitaristul acestora a parasit grupul. Aceasta experienta a fost revelatoare pentru Smith care a ramas profund impresionat de stilul muzical al The Banshees. Smith marturiseste ca idealul sau era ca The Cure sa sune ca un Beatles punk, insa prezenta pe scena alaturi de The Banshees, trupa care a fost in avangarda rock-ului gotic, i-a schimbat planurile. Totusi, chiar si astazi, putini dintre cei ce asculta muzica rock realizeaza intr-o masura foarte mica sau chiar deloc ca experienta de peste 30 de ani de chitarist a lui Robert Smith il face unul dintre cei mai buni chitaristi ai rock-ului contemporan.

Sfarsitul anului 1979 a adus debarcarea lui Dempsey din formatie deoarece acesta era foarte reticent fata de directia muzicala pe care Robert Smith o imprimase noului album, Seventeen Seconds, ce avea sa apara in aprilie 1980. Cel de-al doilea album a reusit sa ajunga pe pozitia 20 in UK Albums Chart. Single-ul A forest, extras de pe acest album, devine primul hit single al formatiei. Stilul muzical de pe Seventeen Seconds era total diferit de cel de pe Three Imaginary Boys, indepartandu-se foarte mult fata de linia rock standard cu care publicul era obisnuit. Smith a fost nevoit sa lupte cu criticile care il numeau o persoana anti-populara, acuzandu-l ca facea acest lucru in mod premeditat. Dimpotriva, Smith era chiar o persoana retrasa si foarte timida, iar versurile sale sumbre si pline de melancolie au facut din el un exponent precoce al culturii emo, inainte ca acest cuvant sa fi fost macar inventat. In aceasta perioada, unul din membri The Cure, Matthieu Hartley, paraseste formatia tocmai din cauza ca muzica cu tenta suicidala a lui Smith nu i se potrivea deloc.

In 1981 a aparut cel de-al treilea album The Cure, Faith, iar in 1982 cel de-al patrulea album, intitulat Pornography. Ambele albume pastrau aceeasi atmosfera depresiva si nihilista care era, in fapt, proiectia muzicala a starii sufletesti a lui Smith. Acesta era atat de absorbit de ceea ce ajunsese sa reprezinte in fata publicului, incat de multe ori parasea scena in lacrimi. Chiar si atitudinea celolalti membri ai formatiei fusese afectata de aceasta stare de lucruri, incat acestia refuzau sa interpreteze cantecele de pe primele albume. Robert Smith marturisea mai tirziu ca aceasta situatie se datora mai ales varstei sale (22 de ani) si lucrurilor care il obsedau in acea perioada si recunoaste ca uitandu-se in urma a realizat ca era o persoana monstruoasa in acea vreme. Stilul muzical de pe aceste doua albume aveau insa sa ii intareasca rolul ca pionier al genului rock gotic. Intre 1981 si 1982, Smith incepe sa isi contureze si stilul personal care il va face renumit ani mai tirziu. Sub influenta cantaretei Susan Janet Ballion (Siouxsie Sioux), lidera vocala a trupei The Banshees, care se machia intr-un mod ce o facea sa arate morbid, Smith incepe sa isi machieze ochii si sa isi ravaseasca parul, intr-un look ce era considerat mai degraba sexy decat infricosator. Acest look nu era insa ceva unic si original, ci era o semnatura a cantaretilor de glam-rock, genul din care a derivat rock-ul gotic, in special al lui David Bowie, artist care a influentat in mare masura atat muzica cat si moda cantaretilor din era post-punk. Poate ca aceste schimbari din viata lui Smith erau facute in mod instinctiv, pentru a-si depasi timiditatea si pentru ca stilul sau de baiat la locul lui nu se potrivea nicicum cu rolul sau de solist al unei trupe de rock gotic. Look-ul dar si vocea lui Robert Smith vor deveni semnaturile principale ale formatiei The Cure. Personalitatea lui Smith a influentat si cultura pop a deceniului noua, cel mai bun exemplu fiind imaginea pe care Tim Burton a ales-o pentru personajul sau Edward Scissorhands, interpretat de Johhny Depp in filmul cu acelasi nume din 1990. Privirea de tip ursulet panda, fizicul si starile sufletesti pe care Johnny Depp le manifesta pe tot parcursul filmului sunt desigur un omagiu tarziu adus tanarului Smith care era o sursa de inspiratie pentru modul in care lumea poate aliena o fire sensibila si ii poate infringe fara mila sensibilitatea.

In ciuda acestor circumstante, albumul Pornography a devenit un album de Top 10 in UK Albums Chart. Succesul albumului, dar si plecarea lui Simon Gallup din formatie, aducea in anul urmator schimbarile majore din viziunea muzicala a lui Smith. Este posibil ca acesta sa fi realizat in sfarsit ca acest mod de a face muzica nu era unul constructiv. O vreme au existat zvonuri ca formatia se va destrama, iar Chris Parry, producatorul muzical a venit si el cu ideea de schimbare a stilului muzical pentru a salva formatia: "Ideea mea i-a suras lui Smith pentru ca el oricum vroia sa distruga The Cure", marturisea Parry ulterior. In 1982 aparea melodia Let's go to bed in care este vizibil faptul ca The Cure intra pe cursul miscarii New Wave. Pentru ascultatorii avizati, linia melodica a acestui cantec seamana mai degraba cu stilul muzical pe care Depeche Mode il va duce la perfectiune. In 1980, se infiinta trupa Depeche Mode, care era una din trupele formate sub influenta The Cure, cu toate ca, initial, trupa aborda mai mult genul synth-pop - datorita lui Vince Clark, care era pe atunci compozitorul principal al Depeche Mode. Un an mai tarziu acesta va parasi trupa fiindca nu era de acord cu directia muzicala pe care Depeche Mode si-o propunea. Astfel, influenta muzicii The Cure avea sa prinda radacini si sa se dezvolte extraordinar si datorita geniului lui Martin Gore. Suprarealismul videoclipului ce promova melodia Let's go to bed va deveni si el una dintre semnaturile particulare ale The Cure, care va continua sa produca astfel de videoclipuri si in anii urmatori sub regia lui Tim Pope. In fapt, videoclipurile erau un amestec bizar al gusturilor si personalitatilor total diferite ale membrilor The Cure, dintre care nici unul nu avea talent actoricesc. Lol Tolhurst descrie cel mai bine atmosfera din aceste videoclipuri ca pe "un dezastru pe cale sa se intample".

In 1984 The Cure lanseaza albumul The Top care va intra si el in primele 10 locuri ale UK Albums Chart si va fi primul album care va reusi sa intre in US Billboard 200 (pana pe pozitia 180). Muzica de pe acest album este descrisa cu termenul de psihedelica, dar, per ansamblu, el era un album in care muzica rock psihedelica se imbina cu new wave-ul. Aceasta combinatie de genuri muzicale (punk, rock, synth-pop, folk) ce a urmat erei post-punk va fi denumita rock alternativ si va fi un gen muzical predominant underground, termenul alternativ denumind stilul rock ce iesea din tipare si care nu putea fi incadrat intr-unul din genurile rock mainstream comerciale, filozofia artistilor de rock alternativ respingand comercialismul si cultura muzicala promovata de mainstream. Si de aceasta data The Cure erau pionierii unui gen muzical care avea sa iasa la suprafata si sa infloreasca viguros in anii '90. Alti pionieri ai rock-ului alternativ din anii '80 erau R.E.M., The Smiths (Morrisey), The Pixies sau The Jesus and Mary Chain.

In 1985 este lansat cel de-al cincilea album The Cure, The Head On The Door, pe care sunt imbinate tendintele noi optimiste si tendintele vechi pesimiste in piese ca In Between Days sau Close To Me, unele dintre cele mai bune piese The Cure, ambele compuse de Robert Smith si Dave Allen. Jumatatea anilor '80 a fost o perioada in care succesul comercial in crestere al formatiei era o dovada ca schimbarea de stil a fost o carte castigatoare pentru The Cure. Succesul il aducea inapoi si pe Simon Gallup, dupa 18 luni, lucru care il entuziasma peste masura pana si pe Smith.

Urmatoarele albume, Kiss me, kiss me, kiss me (1987) si Disintegration (1989) au fost succese internationale. Single-ul Just like heaven de pe albumul Kiss me, kiss me, kiss me, devenea cel mai vandut single al formatiei de pina atunci (si pina la aceasta data) in Statele Unite, iar albumul era primul care intra in Top 40 US Billboard si era premiat cu Discul de Platina. Albumul Disintegration marca o revenire la stilul gotic, cu toate acestea ajungea pana pe locul 3 in UK Albums Chart si oferea 3 hituri: Lullaby, Lovesong si Pictures of you. In februarie 1989, Tolhurst era sacrificat de dragul celorlalti membri ai formatiei care amenintasera cu plecarea. In acel moment, Smith ramasese singurul supravietuitor dintre fondatorii formatiei.

Cel de-al noualea abum, Wish (1992), desi nu a fost primit foarte bine de critici, a fost cel mai bine clasat album al formatiei in US Billboard 200 (locul 2) si in UK Albums Chart (locul 1). Friday I'm in love avea sa fie si cel mai bine clasat single al The Cure in cei peste 16 ani de existenta: locul 6 in UK Singles Chart si locul 17 in US Billboard 100. Popularitatea acestui album le va aduce celor de la The Cure si nominalizarea la premiul Grammy pentru Cel mai bun album de muzica alternativa in 1993.

Perioada 1994-1999 va fi o perioada de turnura in activitatea formatiei, ce va aduce declinul comercial, dar nu ii va impiedica pe cei de la The Cure sa fie prezenti pe coloanele sonore ale unor filme hollywoodiene binecunoscute: Judge Dredd (1995, cu Sylvester Stallone) si The X-Files: Fight The Future (1998, cu David Duchovny si Gillian Anderson). In 1996 apare cel de-al zecelea album, Wild Mood Swings, care va fi primit cu raceala de foarte multi fani, dar despre care Robert Smith spune ca este printre albumele sale favorite. Dupa albumul Wish, trupa a fost de mai multe ori in pragul destramarii. In 2000 apare albumul Bloodflowers care se inscrie, in viziunea lui Smith, in ordine cronologica si tematica, unei trilogii, alaturi de Pornography si Disintegration. Despre aceste trei albume Smith spune ca definesc cel mai bine spiritul muzicii practicate de The Cure. Albumul a fost nominalizat la premiul Grammy pentru Cel mai bun album de muzica alternativa din 2001.

Chiar daca personalitatea dificila si foarte capricioasa a lui Smith a fost cauza pentru care multi membri au parasit The Cure pe parcursul celor 35 de ani de existenta, este nedrept sa il judecam numai prin aceasta prisma, tinand cont de muzica originala si de pionierat pe care a compus-o in cadrul formatiei The Cure. Mostenirea pe care The Cure a lasat-o muzicii a inspirat multe dintre formatiile anilor '80 dar si unele din formatiile contemporane aflate in voga, printre care My Chemical Romance sau Interpol.

Am inclus in lista de melodii, ca bonus-track, si un tribut al The Cure pentru Depeche Mode, de pe albumul For the masses din 1998. Este ironic si totusi un gest extraordinar de onorant ca o formatie de talia The Cure sa aduca un omagiu trupei Depeche Mode careia i-a fost model si care poate si-a depasit maestrii in multe privinte.

Enjoy!