Pe 7 octombrie s-au implinit 13 ani de «Cutiuta cu Muzichii». Multi ani, desigur. Acum cand stau si ma uit in arhiva sitului vad postari de acum 13 ani si uneori nu numai ca nu imi vine sa cred ca au trecut atatia ani, dar parca nici nu imi mai amintesc ce am scris atunci. Parca nici nu ma recunosc, parca nu sunt eu cel care a scris atunci. Bineinteles ca eu sunt cel care a scris aceste articole, dar si modul in care am scris aceste articole a evoluat de-a lungul anilor, pe masura ce am fost nevoit sa frazez ideile pe care le aveam, sa structurez logica ideatica a articolelor si asa mai departe. Cu siguranta ca mai este mult loc de imbunatatit.
Probabil ca unii dintre voi veti spune ca nu postez atat de des pe cat s-ar astepta cineva de la un astfel de blog si poate va ganditi ca nu am destul timp sa ma mai ocup si de el. Este adevarat, nu postez atat de mult pe cat s-ar astepta cineva, dar in privinta timpului, am destul la dispozitie. Insa «Cutiuta cu Muzichii» nu este vorba de rabdarea de a scrie sau de afluxul de idei, ci este mai degraba vorba de felul in care simt eu lucrurile. Despre starea pe care o am cand scriu despre o anumita tema si mai mult decat atat despre starea pe care o am cand scriu despre muzica pe care o ascult. Recunosc, sunt un tip foarte exigent cu ceea ce aud, nu intr-un sens elitist cat mai degraba cu privire la efortul si inspiratia pe care o simt in muzica artistilor. Ca sa scrii un cantec trist si care sa mearga la o inima albastra este usor, cu siguranta ca multi dintre noi au propriile versuri despre asta in minte. Este insa foarte greu sa scrii cantece care sa creeze o stare de euforie, care sa te ridice de jos, caci de pus la pamant... acest lucru o fac deja multe altele. Fiecare melodie pe care o postez pe acest site este legata de o istorie personala, de o anumita stare in timp ce ma aflu pe drum, in timp ce privesc cerul, in timp ce stau pe malul marii... si de sentimentul pe care il regasesc in melodia ce se aude din casti, la megafoanele de pe plaja sau de melodia ce se aude pe fundal la restaurant. De aceea si postarile mele sunt rare, caci melodiile acestor stari trebuie intai traite si apoi procesate undeva intr-un colt al mintii pentru ca emotia asociata cu ele sa se inregistreze pentru totdeauna in suflet. Iar atunci cand se inregistreaza, ele devine cutiute.
Va multumesc tuturor celor care intrati pe site si impartasiti bucuria audierii acestor melodii pentru ca si voua va dau aceeasi stare de bine pe care mi-o dau si mie.
Leonardo