Atunci cand vorbim despre muzica new wave nu putem evita sa aducem in prim-plan si synth-pop-ul, un gen muzical in care sintetizatorul este instrumentul dominant. Synth-pop-ul, prefigurat in anii '60 si inceputul anilor '70 de sintetizatoarele muzicii rock progresive, disco si kraut-rock-ului - un nume generic pentru muzica experimentala a artistilor germani si britanici din anii '70 - a cunoscut succesul in era post-punk, inceputul anilor '80, in special datorita miscarii New Wave. Printre pionerii synth-pop-ului ii regasim pe Ultravox si Human League, insa Tubeway Army, o trupa post-punk in care activa renumitul cantaret Gary Numan, a fost prima trupa care a cunoscut succesul cu o piesa a carei muzica era creata cu ajutorul sintetizatoarelor. Este vorba de Are 'Friends' Electric? din 1979, scrisa de Gary Numan, care a stationat timp de patru saptamani pe primul loc in UK Singles Chart.

(citeşte)

In posturile anterioare am mentionat cele trei parti distincte ce caracterizeaza desfasurarea pieselor trance iar astazi vreau sa insist asupra lor fiindca modul in care artistii de muzica trance trateaza fiecare din aceste trei parti este criteriul principal care imparte acest gen in cateva subgenuri relevante.

(citeşte)

Termenul de muzica new wave a aparut la jumatatea anilor '70, desemnand initial un curent muzical de sorginte rock, confundat uneori cu muzica punk-rock, dar care incorpora elemente de muzica electronica, muzica experimentala, disco sau pop. Termenul a fost inventat de Roy Carr, jurnalistul revistei New Musical Express, care l-a imprumutat din sintagma French New Wave, noul val din cinematografia franceza a anilor '60, in fruntea caruia se aflau cineasti precum François Truffaut, Jean-Luc Godard sau Éric Rohmer. Totusi termenul a fost folosit prima data in mass-media in noiembrie 1976 intr-un articol din revista britanica Melody Maker scris de Caroline Coon, care il cita pe Malcolm McLaren, care folosea acest termen pentru trupele britanice care nu se incadrau in genul punk; termenul va fi folosit ulterior cu acelasi sens de catre jurnalistul Charles Shaar Murray pentru a caracteriza stilul trupei The Boomtown Rats. Malcolm McLaren era la acea data impresarul Sex Pistols, cea mai cunoscuta trupa britanica de punk, si viziunea lui apropiata de cea a miscarii situationiste, care promova actiunile absurde si provocatoare, a stat la baza principiilor sale de promovare a muzicii punk, nu numai ca impresar ci si ca designer de moda si publicist.

(citeşte)

Italo-house este un stil muzical aparut la sfarsitul anilor '80-inceputul anilor '90 ce imbina muzica italo-disco cu muzica house. Stilul a fost inventat bineinteles de dj-ii si producatorii italieni, iar perioada lui de varf a fost intervalul 1989-1991, perioada ce a coincis cu caderea in desuetudine a muzicii italo-disco si inceputurile moderne ale house-ului. Instrumentele tipice ale italo-house au ramas tot sintetizatorul, drum machines, sequencer-ul si claviatura, dar s-a renuntat in schimb la vocodere, iar pentru partea vocala a fost preferat solo-ul feminin. Sampling-ul a devenit consistent, in maniera predominanta specifica muzicii house din Chicago, in timp ce vocea cantaretelor, adusa acum in prim-plan, era specifica muzicii hi-energy sau electro-funk. Sunetul preferat, ce se regaseste in aproape toate melodiile italo-house din aceasta perioada, este cel de pian - fie note pure de pian fie sintetizate, de aceea acest stil mai este uneori numit si piano-house. Cu toate acestea, italo-house se va dovedi un stil muzical dance cosmopolit, el imprumutand si elemente din dance-pop, funk, rap, hip-hop, disco sau jazz. In aceasta perioada isi vor incepe cariera unii din cei mai cunoscuti dj italieni, printre care DJ Herbie, Gigi D'Agostino, DJ Mollela sau Fargetta, dj care vor pune bazele unor noi stiluri sau isi vor aduce o contributie in muzica dance in anii ce au urmat.

(citeşte)

Desigur ca multi dintre ascultatori nu vor putea sa admita ca unele cantece din aceasta lista sunt la origine melodii de muzica country. Am verificat o data si inca o data si pot sa va asigur ca asa este. E adevarat ca ele au ajuns sa fie cunoscute publicului datorita unor vedete pop sau rock cu care acum le asociem in mod instinctiv, cum e de pilda cazul lui Ronan Keating si When you say nothing at all. Cei mai in varsta isi aduc cu siguranta aminte de Some broken heart never mend si de interpretarea lui Telly Savalas, altii de All-4-One si I can love you like that.

Exista si trei prezente oarecum neasteptate. Prima dintre ele este cea a lui Bonnie Tyler, o cantareata galeza care in 1977, atunci cand a lansat It'a a heartache - melodia ce a facut din ea un star, isi relua cariera muzicala dupa o operatie de indepartarea a unor noduli de pe corzile vocale, in urma carei vocea ei a capatat o tonalitate aspra dar deosebita, unica.

(citeşte)