In seara aceasta se incheie trilogia mea de muzica franceza. Si tot aceasta seara aduce si citeva povestioare despre melodiile aflate in aceasta cutiuta.

Prima povestioara e legata de melodia Comme d'habitude a lui Claude Francois. Daca o veti asculta, vi se va parea ca o stiti de undeva. Bineinteles ca da, doar este vorba de celebrul cantec al lui Frank Sinatra, My Way. Putini stiu insa ca versiunea franceza este versiunea originala. Versurile acestei melodii au fost scrise in 1967 de Claude Francois si Jaques Revaux. In anul 1968, lui David Bowie i s-a cerut sa scrie versurile pentru versiunea in limba engleza a cantecului, iar melodia compusa de el a primit titlul "Even a Fool Learns to Love". Cu toate acestea, aceasta melodie nu a fost niciodata scoasa pe piata pentru ca intre timp Paul Anka, care auzise melodia in versiunea franceza in timpul unei vacante in Franta, le-a propus autorilor sa cumpere drepturile pentru compania lui. Ceea ce a urmat este istorie. In semn de protest, Bowie introduce citeva acorduri de pian ce aduc intrucatva cu cele din "My way", in melodia "Life on Mars" de pe albumul Hunky Dory lansat in 1971. Va recomand sa ascultati aceasta melodie si nu numai pentru acest fapt. In acest moment, melodia "My way" este cotata in unele surse ca fiind melodia cu cele mai multe remake-uri din istoria muzicii.

A doua povestioara este cea a melodiei cantata de Yves Montand "Sous le ciel de Paris". Melodia a fost lansata in 1951 pe coloana sonora a filmului cu acelasi nume si a fost interpretata in original  de Jean Bretonnière. De-a lungul timpului melodia a facut parte si din repertoriul lui Edith Piaf, Paul Mauriat, Mireille Mathieu si multi alti artisti. Andy Williams a preluat aceasta melodie in versiunea engleza sub numele "Under the Paris Skies", versiune care probabil este cea mai cunoscuta si pe care o puteti asculta aici. Ce este atit de special la acest cantec? Este probabil cel mai cunoscut cantec pe care il veti auzi vreodata mergand la Paris si fundalul muzical cel mai folosit in documentarele sau filmele care infatiseaza imagini din Paris. Este aproape imposibil ca cineva sa nu il fi auzit macar o data, cel putin in varianta instrumentala cantata, evident, la acordeon.

A treia povestioara este despre melodia "Je t'aime... moi non plus" interpretata de duetul (si, in acea perioada, cuplul) Jane Birkin si Serge Gainsbourg. Melodia fusese initial compusa pentru Brigitte Bardot, o vreme prietena/amanta lui Serge Gainsbourg, dar cum aceasta s-a retras din motive evidente, fiindca la vremea aceea era inca maritata, soarta a harazit ca succesul melodiei sa fie impartasit cu viitoarea sa prietena si ulterior consoarta, Jane Birkin. La vremea aceea, aceasta melodie a provocat un scandal imens in Franta, nu numai pentru versurile/sunetele explicite sexual dar si pentru ca spre finalul cantecului Jane mima un orgasm. Ca urmare, cantecul a fost interzis pe posturile de radio din aproape intreaga Europa. Cum publicitatea nu poate fi niciodata negativa, nu-i asa, cantecul si-a castigat faima si a doborat toate prejudecatile vremii si chiar si unele recorduri. De pilda, in Marea Britanie, dupa ce a reusit sa intre in topuri, dar cu versiunea instrumentala, single-ul a ajuns sa fie prezent in top chiar pe doua locuri deodata, fiecare din versiuni fiind, printr-un concurs de imprejurari, produsa de doua case de discuri diferite.

Va las acum sa ascultati cutiuta, nu inainte sa mai mentionez un lucru despre piesa lui Etienne Daho - Week-end a Rome. In interpretarea lui Daho melodia nu suna grozav, asta si pentru ca ritmul nu era destul de antrenant pe cat ar fi trebuit sa fie, dar ce sa-i faci era de abia anul 1984 atunci. Norocul a facut ca melodia sa fie preluata 10 ani mai tarziu de formatia Saint Etienne si refacuta cu titlul "He's on the phone", versiune pe care o puteti asculta aici si care suna cu muuult mai bine.

Enjoy!